Muzica Jazz

Jazzul este un stil de muzică apărut la începutul secolului al XX-lea în statele sudice ale Statelor Unite, având proveniența în melodiile populației de culoare, urmașă a sclavilor de origine africană. În muzica de jazz se recunosc în special influențe și tonalități de blues și ragtime, la care se adaugă și elemente ale muzicii europene. Mai târziu au fost preluate în jazz și ritmuri ale muzicii latino-americane.

Elementele caracteristice ale jazzului :
Tonalitatea în muzica de jazz, spre deosebire de muzica tradițională europeană, pune accentul în primul rând pe expresivitate, și mai puțin pe frumusețea sunetului. Sunetele instrumentelor sunt aspre, nefiltrate și eruptive, vocea omenească este plângătoare sau țipătoare și acuzatoare, exprimând brutal adevărul neprelucrat estetic, într-o frazare caracteristică.
Improvizația - este poate elementul cel mai tipic în muzica de jazz. La început jazzul se cânta fără note, interpreții improvizau pe diferite teme sau armonii, individual sau alternativ în mici formații (combos), fiecare având propriul său stil de improvizație, ușor de recunoscut. Muzica este dezvoltată și interpretată de diferite personalități, compoziția și execuția se contopesc. Improvizația este în mod normal însoțită de repetarea schemei unui acord.
Ritmul - însoțește totdeauna execuția muzicii de jazz, jazzul este o muzică "sincopată". Ritmul conferă muzicii un swing tipic, ocupă uneori primul plan, părăsindu-se tonalitatea melodiei și frazarea. La început ritmul era dat de trombon, apoi acest rol a fost preluat de instrumentele de percuție.

Istoric :
Origini
Jazzul își are originea în amestecul diverselor tradiții muzicale ale sclavilor negri proveniți din Africa. Din tradiția africană derivă stiluri de interpretare care lasă căntărețului un spațiu larg de execuție și libertate de improvizare, cu o schemă "Întrebare și răspuns" (Call-and-Response) pe un fond ritmic complex, ce duce la sincoparea melodiilor executate de diverse instrumente. 

Ultimele decenii ale secolului al XX-lea :

Apariția rock-and-roll-lui, cu mare priză la tineret, nu a lăsat indiferenți nici pe reprezentanții jazzului. Același Miles Davis, deschis la orice inovație, inaugurează o formă hibridă intitulată "jazz-rock fusion" cu albumul său Bitches Brew, în care se folosesc și instrumente electronice. Dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai stilului "fusion" sunt de menționat Herbie Hancock și Chick Corea. Apar și se impun pianiști extraordinari cum ar fi Keith Jarrett, Paul Bley, Andrew Hill sau Brad Mehldau. Diversitatea stilistică nu a scăzut, noi curente se dezvoltă, recunoscându-se și o tendință de reîntoarcere la tradițiile jazzului clasic sub forma "Neoclasicismului", cu saxofonistul David Murray și trompetistul Lester Bowie sau "Clasicismului" în jurul trompetistului Wynton Marsalis. Dimpotrivă, ceea ce s-a numit "Groove Jazz", "Acid Jazz" sau "Nu-Jazz" a îmbinat funk-ul, soul-ul sau muzicile etnice (indeosebi bossa nova, dar si hip-hop-ul) cu tehnicile si efectele electronice cele mai recente (sampling, loops, beats, remix). Reprezentativi pentru aceasta direcție, care a readus jazz-ul pe ringul de dans si în cluburi sunt: Brand New Heavies, Gilles Peterson, Ronny Jordan, Jazzanova sau Jamiriquai. Alte denumiri ale unor formule noi in jazz sunt: "World Jazz", "Acid Swing", "No Wave", "Free Funk", "Punk Jazz" sau "Jazz Rap".