Muzica Blues

Muzica blues este un gen muzical vocal și instrumental, derivat din cântecele de muncă (work songs) și gospel ale populației afro-americane. Născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, a avut o influență majoră asupra muzicii de consum, mai întâi în Statele Unite ale Americii și apoi în restul lumii, întrucât influențe ale genului au pătruns în muzica de jazz, rhythm and blues, muzica rock, country, pop și chiar și în muzica simfonică. Un muzician care este specializat pe genul blues se numește bluesman (engl. „om de blues”; pl. bluesmen).

Formă. Blues-ul tipic

Blues-ul este o formă de muzică populară, derivată din folclorul afro-americanilor. Forma cea mai răspândită e blues-ul de 12 măsuri (engl. 12 bar blues) aranjate într-o formă de tip bar (A-A-B, fiecare secțiune constă din patru măsuri), în metru de patru pătrimi. Acordurile folosite de tiparul cel mai primitiv de blues sunt cele diatonice principale: de tonică, subdominantă și dominantă (în secțiunea „B” se produce relația plagală dominantă-subdominantă, interzisă în sistemul tonal).

Istoric :
Muzica blues a anilor treizeci este definită prin sintagma „blues rural”, formă primară a folclorului afro-americanilor care a avut un rol însemnat și la nașterea genului jazz. Influențele mai apropiate de publicul larg țin însă de cealaltă latură a genului, numită „blues urban”; dezvoltarea acestei a doua expresii a muzicii de blues având loc o dată cu înflorirea metropolelor americane (Detroit, Chicago ș.a.). Blues-ul urban se folosește de tehnologiile apărute cu nu mult timp în urmă, de captare a sunetului și amplificare prin electromagnetism. În anii 1940, blues-ul importat de lumea jazz-ului cunoaște o importantă evoluție, anume apariția blues-ului minor, ale cărui acorduri de bază se formau pe baza unei game minore naturale și nu a uneia majore. Stilul Chicago blues, promovat mai ales de casa de discuri Chess Records (fondată în 1948), are ca reprezentanți pe Elmore James, Muddy Waters, T-Bone Walker etc. Acesta din urmă a fost mentorul chitaristului B.B. King, exponent al generației următoare de bluesmen; alți chitariști porniți din contextul blues vor pioniera tot acum genul muzical numit rock and roll (Bo Diddley, Chuck Berry).
Muzica de blues s-a dezvoltat de-a lungul secolului XX pe trei căi: filiera proprie (a muzicienilor care s-au păstrat în stilistica anilor '40-'50 și au importat puține elemente din alte genuri), cea a jazz-ului și cea a muzicii rock. Artificiile specifice blues-ului au sprijinit mult dezvoltarea jazz-ului la începuturile sale, oferind material valoros pentru stilurile boogie-woogie (la pian) și swing (în general). Odată cu apariția manierei de interpretare bebop, modul de blues a fost folosită tot mai rar, dar structura armonică a blues-ului a fost îmbogățită cu mult. Stilul jazz cool este primul care experimentează în mod susținut schimbări de metru sau de formă, astfel încât ansamblurile conduse de trompetistul Miles Davis propun blues în 8 sau 16 măsuri. Hard bop se sincronizează cu primii ani de succes ai muzicii rock and roll, iar în consecință modul de blues stârnește din nou interes interpreților de jazz; din acest moment, blues-ul va pendula între interesele muzicienilor de rock și ale celor de jazz, făcând carieră în rock-ul psihedelic și progresiv, jazz fusion (împletire dintre rock și jazz, anii 1970) și acid jazz.