Istoria Dansului

"Dansul este cea mai frumoasã
artã, pentru cã el nu este
traducerea sau abstractizarea vietii;
el este viata însãsi" (Havelock Ellis)



La indienii antici dansul însemna geometria ideala a formei, îngemãnarea artelor, dar în acelasi timp dinamism. SHIVA, simbolul mitologiei hinduse, considerat sursa oricãrei activitãti era si Printul suprem al dansului. El dansa fãrã încetare, dansul lui simbolizând forta creatoare a naturii. Cele 108 stiluri inventate de SHIVA s-au transmis pânã la învãtatul
BHARATA, autorul celebrului tratat (6.000 de versuri) despre dans, poezie si teatru.

ARISTOTEL explica originea ritmului prin functiile fiziologice ale omului, referindu-se mai ales la bãtãile inimii, cel mai perfect metronom. Nevoia de a dansa este în ultimã instantã o nevoie de ritm caracteristicã omului normal si sãnãtos.

Evident, ritmul civilizatiei actuale nu mai corespunde cu cel al veacurilor trecute. Nobilul vals si distinsul tango au cãzut în desuetitudine. Explicatia o dau sociologii, medicii, în special fiziologii. Omul contemporan a devenit mai sedentar, mai inactiv. Dansurile rapide ar corespunde, deci, necesitatii fiziologice a organismului care nu se poate lipsi de miscare si efort fizic. Ele devin, asadar, un mod original de destindere dupã oboseala provocatã de inactivitatea muscularã. Cu alte cuvinte, dansul s-a transformat pe toate meridianele într-un soi de antrenament fizic. Fãcând bilantul unor cercetãri medicale complexe putem scoate în evidentã avantajele
dansului în vederea mentinerii sãnãtãtii si a vigoarei.

Miscarea în ritmul alert al muzicii fortificã muschii, îmbunãtãteste circulatia sângelui, intensificã respiratia, oferind o oxigenare pulmonarã mai bogatã, produce un "masaj" al muschilor abdominali,
contribuind la o functionare mai bunã a stomacului si intestinelor. Dansul pãstreazã supletea siluetei si provoacã un somn mai sãnãtos decât toate tranchilizantele. Si nici nu s-ar putea altfel, cãci, dupã observatiile unor fiziologi, dansul necesitã 750 de kilocalorii pe orã, cam aceeasi energie cât consuma un boxer pe ring timp de 9 - 10 reprize.

Dansul înseamna emotie, dansul înseamnã si cucerirea spatiului, curajul de a depãsi mobilitatea. MALLARME spunea: "… orice emotie ar pleca de la noi lãrgeste un spatiu ori se nãpusteste asupra noastrã si îl încorporeazã." Astfel, dansul oferã multiple satisfactii, fãrã a le uita pe cele estetice. El ne învatã sã fim armoniosi în întreg limbajul gesturilor.

Istoria Muzicii

Muzica a avut de-a lungul timpului, diverse semnificatii si roluri. Vom descoperi, in cele ce urmeaza, drumul pe care l-a parcurs muzica prin diverse epoci si traditii, intelegand astfel, mai bine puterea si rolul sau terapeutic folosite in prezent.
      
Descoperirea muzicii este atribuita, la greci lui Apollo, dar si lui Cadmus, lui Orfeu, lui Amfion; la egipteni, lui Toth sau lui Osiris; la hindusi, lui Brahma; la evrei, lui Jubal. 
        
Cu mii de ani in urma, chinezii cunosteau un sistem muzical care atinsese o adevarata culme a perfectiunii. Cronologia cea mai admisa situeaza domnia imparatului Huangdi in jurul anului 2697 i. Hr. Sub acest suveran, Lian-lie, unul dintre ministrii sai, a stabilit octava alcatuita din douasprezece semi-tonuri pe care le-a denumit cele douasprezece "liu". Aceste douasprezece "liu" au fost impartite in cele Yang si cele Yin, corespunzand celor douasprezece luni ale anului si celor douasprezece stari psihice; un "liu" Yang fiind urmat de "liu" Yin-ul sau, fiecare "liu" avand bogate semnificatii simbolice.
        
Daca, scria Granet, chinezii au ajuns sa-si fundamenteze tehnica muzicala pe un principiu aritmetic pe care, de altfel, nu au considerat necesar sa-l aplice in mod riguros, aceasta se datoreaza faptului ca descoperirea lor a fost urmarea unui joc realizat cu ajutorul unor simboluri numerice (considerate nu ca niste semen abstracte, ci ca niste embleme eficiente). Scopul acestui joc nu era formularea unei teorii exacte care sa justifice riguros o tehnica, ci sa ilustreze aceasta tehnica, punand-o in legatura cu o imagine prestigioasa a Lumii.     
        
Istoricii stiintei muzicale ne fac cunoscute importantele roluri pe care le-au avut Pitagora si Lassus. Pitagora a inventat un monocord pentru a determina matematic raporturile dintre sunete iar, Lassus, a scris pe la 540 inainte de Hristos, primele insemnari referitoare la teoria muzicii. 
        
Pitagoreicii considerau muzica tot ca pe o armonie a numerelor si a cosmosului, reductibil el insusi la niste numere sonore. Aceasta insemna sa li sa atribuie numerelor intreaga plenitudine inteligibila si sensibila a fiintei. De scoala lor se leaga conceptul de muzica a sferelor. 
       
Prin muzica, prin diversele sale valori timbrale, prin tonalitatile si ritmurile sale si prin diversele instrumente folosite, omul poate participa la plenitudinea vietii cosmice. In toate civilizatiile, actele cele mai intense ale vietii sociale sunt scandate in ritmul unor manifestatii in care muzica joaca rolul de mediator capabil sa largeasca, pana la atingerea divinului, comunicarea. Platon distingea astfel, forme muzicale adecvate diferitelor functii ale omului.

Cancan

Can-Can este un tip de dans de origine franceză care a câștigat popularitate în domeniul de cabaret la momentul de Belle Epoque .

Origini

Originile Can-Can (al cărui nume provine probabil de la o pronunție greșită a cuvântului francez "scandal") sunt destul de incerte. Destul de probabil cel mai faimos dans este derivat din cadril, inventat în 1850 de către stea dansator de "Bal Mabille.
Aceasta susține de asemenea că can-can-ul 


în cea mai mare parte a popularitatii sale este derivat din obiceiul spălătoreselor din  Montmartre pentru a arăta, în fiecare duminică, fustele lor  pe străzile din cartier.
Compozitorul Jacques Offenbach a scris celebrul Can-Can pentru operete, cel mai faimos dintre care este Galop infernal, opereta Orfeu în infern, 1858.

Stil

Principalele mișcări sunt lovitură mare sau battement, Rond de Jambe (mișcare de rotație rapidă a membrului inferior, cu genunchiul ridicat si fusta tinuta  în sus), Port d'Armes (pornirea pe un picior, în timp ce apucând celălalt picior de glezna si ținându-l aproape vertical), roata carului și mare ecart (zbor sau salt desparte).
Toate miscarile, tocmai am menționat, au fost inventate de dansator francez Louise Weber, cunoscut sub numele de Moulin Rouge, în fapt, acesta este stilul de can-can la Moulin Rouge.
Can-can-ul continuă să trateze versiuni care folosesc noi tehnologii digitale, dar păstrează structura de bază .

Salsa

Salsa reprezintă un stil de muzică și dans ce își are originile în America de Sud și Insulele Caraibe (ex. Bermuda, Bahamas, Cuba, Haiti, Republica Dominicană, Jamaica, Puerto Rico, etc), dar care s-a dezvoltat în toata lumea în diferite variante ce au dus la crearea altor stiluri asemănătoare. Este cea mai populară variație a unui dans latino și s-a dezvoltat rapid într-un fenomen international.
Tehnic, se dansează în 8 timpi, însă practic se calcă doar 6 pași, 2 fiind pauze. Se poate dansa fără partener, însă de obicei se dansează în cuplu, bărbatul fiind cel care conduce și dirijează mișcările femeii. Mișcările picioarelor (pașilor) sunt lente în comparație cu mișcările brațelor, care trimit în permaneță diferite semnale partenerei: semnal de piruetă pe stânga, pe dreapta, etc.

Istoria
Salsa este un amestec de ritmuri de origine latino si afro-caraibiana ca: danzon, mambo, rumba, guajira, charanga, cha cha cha si guaguanco. La nasterea si dezvoltarea sa se considera ca si-au adus contributia cubanezii, portoricanii si nord-americanii.



Prin anii ‘60 gloria Mambo-ului era pe sfarsite. Era vremea pentru un nou stil, care avea sa prinda contur pe la sfarsitul anilor ’60. Tinerii au “respirat” Salsa. Adevarata recunoastere pe plan international a Salsa a avut loc in 1975, cand s-a organizat Latin NY Awards. Mass media a acordat ceremoniei cea mai mare atentie acordata vreodata unui eveniment legat de muzica latino.
“New York Latin Sound”, rezultatul unei atmosfere pline de interferente culturale, s-a nascut datorita emigrantilor din America Latina, care proveneau mai ales din Cuba, Puerto Rico, Republica Dominicana, Columbia, Venezuela. Acestia l-au botezat, in cele din urma, “Salsa”.

Un designer la “Fania Allstars”, Izzy Sanabria a fost cel care a folosit cuvantul “Salsa” pentru a promova acest curent muzical, intuind potentialul mare de marketing al acestui cuvant in promovarea muzicii latino. Si-a capatat supranumele de “Mr. Salsa”.

Dansul Disco

Dansul disco este un stil de dans care depinde de muzica disco . Muzica di

sco este un gen muzical de divertisment apărut in anii 1970 in Europa și America de Nord . El provine din genul funk și cuprinde un repertoriu exclusiv destinat dansului. 
Daca sunteti familiarizați cu dansul disco , va amintiți , probabil , interpreți si trupe cum ar fi Donna Summer , Amanda Lear , Bee Gees , KC și  Sunshine Band, Chic, și The Jacksons. In timpul anilor 1970 , discotecile au fost abundente și in viata cu dansatorii disco . 
Pe muzica disco poți să dansezi in felul tău propriu in timp ce porti hainele așa zise 'disco-inspired' . Dansul disco este caracterizat prin mişcarile din şold si din pelvis , împreună cu brațele ridicate efectuate in timp pe ritmul muzicii . Dansurile disco populare includ 'touch dancing' , 'hustle' şi 'cha cha' . 


Unul dintre pionierii de dans disco a fost Tom Moulton, pe care unii cred că a  reinventat muzica disco pentru a fi potrivita  pentru coregrafie.
Istoric :
La finele anilor șaptezeci, voga disco a dat naștere unui subgen muzical – filmul disco, ale cărui scenarii sunt pretexte pentru a prezenta imaginarul discotecii (jocuri de lumini multicolore, coregrafii impresionante) și muzica ei. Cea mai reprezentativă peliculă disco a fost Febra de sâmbătă seara (en. „Saturday Night Fever”, 1977), în regia lui John Badham . 

Streetdance

Street Dance este un "termen umbrelă" (o denumire generală) ce denotă mai multe stiluri de dans, ce au evoluat în spații publice precum pe stradă, în curtea școlilor și în cluburi. De cele mai multe ori sunt improvizații, ce au un caracter social și încurajează interacțiunea cu publicul dar și cu alți dansatori. Termenul de “Street dance” este în general folosit pentru a descrie dansurile hip hop și funk ce au apărut în Statele Unite în anii '70 și care sunt într-o continuă creștere și dezvoltare în cultura hip hop de astăzi (breakdance, popping, locking, hip hop new style, house dance și electro dance). Aceste tipuri de dans sunt foarte populare în ziua de azi, atât ca exercițiu fizic, dar și ca artă și o formă de competiție practicată atât în studio-urile de dans, cât și în alte spații.

Stiluri
Cele mai cunoscute din stilurile de dans ce se practică în zilele noastre, precum breakdance, popping sau locking au început sa apara în jurul anilor 1970, hip hop new style și house dance în jurul anilor 1980 în New York și Los Angeles iar electro dance a apărut în 2000 în Franța. Deși la început fiecare stil a apărut și s-a dezvoltat separat unul de celălalt, astăzi, toate sunt asociate mișcării hip hop deoarece au în comun mai multe elemente de street dance.
Scena street dance-ului este mereu în schimbare cu noi stiluri aparând mereu, inspirate din muzica hip hop si RnB. Krumping-ul este un exemplu de stil de dans ce a abia recent, a trecut din underground în main stream. De asemenea, se obișnuiește ca mișcări caracteristice de street dance să fie îmbinate cu alte forme mai tradiționale de dans, dând astfel naștere unor stiluri precum lyrical hip hop (mișcări mai fluide și cu interpretări teatrale) și street jazz (un hibrid între hip hop modern și jazz dance). Aceste stiluri sunt în general concentrate pe coregrafii și mai puțin pe improvizație sau battle-uri și nu sunt considerate street dance pur, ci o variantă alternativă a tradiționalelor stilurilor de studio dance.
În Jamaica, muzica dancehall (o versiune modernă a reggae-ului) a dat naștere propriului stil de street dance cu aceeași denumire. Este un stil ce s-a dezvoltat mai mult în ultimii 5 ani, alături de alte stiluri noi, ce iau naștere pe străzi în fiecare zi.

Breakdance

Breakdance-ul apare ca un stil cu mult diferit de celelalte stiluri de dans existente, încât, primul lucru pe care oamenii îl întreabă este ceva de genul: "unde învață toți acești puști să danseze așa?". Pentru mulți, acest stil de dans pare venit de nicăieri. Însă, înainte de orice, breakdance-ul își are originea - în anul 1969, în James Brown și în hit-ul său, la vremea aceea, "Get on
the Good Foot" iar mai apoi, Afrika Bambaataa - ca întemeietor al unuia dintre primele echipe de breakdance, The Zulu Kings - responsabili pentru succesul stilului. La vremea când interpreta "Get on the Good Foot", James Brown făcea ceea ce într-un singur cuvânt s-ar putea intitula Energie.

Dansatorii de break se adunau în locaţii precum Harlem World, pe 116th Street în Harlem şi Battledancewise. "Good Foot"-ul, care în curând îşi va schimba denumirea în B-Boy şi la scurt timp după asta în Breakdance, era foarte diferit de ceea ce vedem în ziua de azi. Lipseau multe dintre elementele de tehnică de acum: Headspin, Backspin s. a. Era ceea ce acum numim "old style Breakdance". Consta în elemente de podea, sau Rock Floor, dar într-un fel era mai complex decât ceea ce vedem astăzi. Pot exista unele mici variaţii la Headspin și Backspin, acestea fiind totuşi minore, însă "Floor Rock"-ul câteodată implica unele mişcări de picioare extrem de complicate, fiind realizate totodată foarte rapid.


  Acest stil de dans a devenit din ce în ce mai popular în rândul tinerilor considerați outsideri, până când guvernele au permis practicarea acestuia în locuri publice, dansatorii breakdance-ului ajungând să câștige bani buni dansând la diferite evenimente, în filme, videoclipuri și chiar să joace la teatru.
În 1983-`1984 apar filmele “Wild style”, “Style wars” şi “Beat street”, breakdance-ul ajungând astfel să cunoască întreaga lume, chiar si in “Blocul Estic”, care era total închis oricărei influenţe din vest.
De-a lungul timpului, ca in majoritatea sub-categoriilor culturii hip-hop, persoanele de sex feminin au fost oarecum discriminate, cei  care cantau, dansau sau adoptau graffiti-ul ca modalitate de exprimare erau, in general, persoane de sex masculin. Treptat, numarul fetelor din cultura hip-hop a crescut, in special pe scena breakdance-ului.
In prezent sunt organizate chiar si cursuri speciale de breakdance, cursuri in cadrul carora pasionatii de breakdance reusesc sa invete miscarile sub atenta indrumare a instructorilor.
Asadar, pe langa faptul ca breakdance-ul reprezinta o adevarata forma de exprimare artistica, este pasiunea multor tineri talentati si, mai mult decat atat, acestia isi transforma pasiunea intr-un adevarat stil de viata.

Cha-cha-cha

Cha-cha-cha este un tip de dans și de muzică latino-americane ce își au originile în Cuba. Au fost inventate de compozitorul și violonistul cubanez Enrique Jorrín (1926 - 1987) în 1953. Au o răspândire largă în Caraibe, dar și în zonele din SUA unde predomină cei veniți din Caraibe. Stilurile de Cha-cha-cha pot fi diferite după mai multe criterii, în funcție de locul unde se dansează . 

Nu putem vorbi despre Cha-cha fara sa pomenim in prealabil despre Mambo. Exista trei forme de Mambo: simplu, dublu sau triplu, iar versiunea tripla are defapt cinci pasi. Din acest tip de dans s-a dezvoltat Cha-cha-ul. Cum? O sa vedem in continuare!
La sfarsitul anilor 1940, in Havana, Cuba, trupele de muzicieni americani si cubanezi, cantau in cazinourile marilor orase. Cateva dintre aceste orchestre au incercat sa combine ritmul american de jazz, cu cel cubanez de rumba. Rezultatul a fost Mambo.
Printre numeroasele figuri de mambo, exista una care se numea "chatch", care implica trei miscari rapide ale greutatii urmate de doi pasi mai lent realizati. Pana la inceputul anilor 1950, aceasta figura a schitat un nou dans, dans numit cha – cha – cha. 
Cha - cha-ul a mostenit foarte multe elemente de stil de la "parintii" lui, adica mambo si rumba, ramanand un dans senzual si foarte energic. Ca majoritatea dansurilor latine, si acesta se realizeaza cu o miscare a picioarelor aproape de podea. Soldurile dansatorilor sunt relaxate si permit o miscare naturala a sectiunii pelviene. Partea superioara a corpului se pozitioneaza deasupra piciorului cu care se calca.
Numele Cha-Cha-Cha apare prima data in Haiti, ca fiind o componenta a clopotului. Acest clopot era facut dintr-o placa, ce scotea un zgomot "cha-cha" cand era frecata. O alta versiune a numelui acestui dans ar fi urmatoarea: Cand femeile cubaneze danseaza pantofii lovesc cu calcaiele podeaua in ritm de cha-cha-cha. O alta ipoteza este provenienta din cuvantul spaniol "chacha", care inseamna asistenta medicala, sau din "chachar" care semnifica "a mesteca frunze ale arborelui de cacao", sau din "char" care inseamna "ceai".

La inceputul anilor 50 mari orchestre Cubaneze, ca orchestra Aragon cantau Cha-cha si ca o parte a nebuniei latine dansul se imprastia ca un foc salbatic peste cultura muzicala americana, pana cand aproape fiecare formatie avea nevoie sa adauge un cha-cha. Chiar si la sfarsitul anilor 60 cand Salsa incepea sa se impuna, multe formatii pastrau cha-chaul pe albumele lor.
Cha-cha-ul este popular si astazi, ritmul lui putand fi auzit in muzica lui Julio Iglesias, Gloria Estefan, Ricky Martin, Enrique Iglesias, Jennifer Lopez, Chayanne si multi altii.

Dansul Contemporan

Dansul contemporan a aparut in a doua jumatate a secolului XX avand la baza dansul modern si post modern.  Dansul modern s-a format ca o reactie la tehnica de balet clasic, ca o lupta impotriva regulilor stricte, impotriva ideii de a sfida gravitatia, adesea intalnita in conceptia clasica. Astfel in dansul modern intalnim improvizatii pe tema echilibrului, utilizarea podelei nu numai ca punct de sprijin ci si ca element care ofera energie dansului . 
Dansul contemporan s-a nascut avand in spate aceasta istorie si dezvoltand mai departe diferite tehnici de miscare. Printre acestea putem enumera tehnica de Contact Improvisation (Steve Paxton) care se bazeaza pe contactul dintre doua sau mai multe corpuri folosind legile fizicii si ajungandu-se adesea la prize spectaculoase. Tot in Contact Improvisation avem de a face cu o miscare foarte fluida si naturala. O alta tehnica de baza este Axis Syllabus (Frey Faust) care armonizeaza miscarile. Folosind propria constitutie inveti sa transferi greutatea in corp pentru a te misca cu minimum de efort. Axis Syllabus, prin faptul ca elibereaza incheieturile si foloseste mai mult scheletul decat forta musculara ofera corpului un stil sanatos, natural si extrem de fluid in miscare . 






Contact Improvisation
Tehnica de improvizatie prin contact se bazeaza pe explorarea diferitelor legi ale fizicii la modul cel mai concret, dand astfel sansa nasterii unor noi tipuri de miscari. Este una dintre cele mai populare forme de dans postmodern. Inventatorul sau, Steve Paxton, face parte din miscarea postmoderna aparuta in dans in anii ’70, alaturi de Yvonne Rainer si Trisha Brown.
Dintre principiile fundamentale de Contact Improvisation fac parte: transferul de greutate, contrabalansul, distribuirea greutatii, rularea punctului de contact, caderi, ridicari bazate pe folosirea avantului, energiei in miscare. Din procesul pregatitor pentru acest tip de dans fac parte exercitii de detensionare musculara, eliberare a articulatiilor, folosirea respiratiei, folosirea privirii relaxate, nefocalizate, precum si lucru cu partenerul prin atingere ceea ce stabileste o legatura intre parteneri.
Este de asemenea nevoie ca toate simturile sa fie “treze”: auzul, simtul tactil, bineinteles cel vizual cat mai extins pentru a facilita schimbul de nivele . 
In general este un stil de dans care presupune un al doilea partener dar uneori se danseaza si in mai multi, trio-uri sau cuartete.

Tango

Tango este un dans și gen muzical care a apărut în orașele Buenos Aires, Argentina și Montevideo, Uruguay și s-a răspândit ulterior în toată lumea, dezvoltându-se diferite variante.
Orchestre precum au fost cele conduse în trecut de Juan D'Arienzo, Francisco Canaro și Anibal Troilo sunt definitorii pentru sunetul tangoului, așa cum îl cunoaștem astăzi.
 Muzica de tango era foarte simplă, de acompaniament pentru versurile care exprimau bucuriile, iubirile şi tristetile porteno-silor (numele locuitorilor Buenos Aires). Dansul era simplu si monoton, se dansa pe strazi, spelunci si bordeluri. Pentru ca numarul barbatilor era net superior, cuplurile de dansatori erau formate mai mult din barbati. 
Europenii au descoperit tangoul in bordelurile şi spectacolele de cabaret din Buenos Aires iar la începutul secolului XX l-au adus la Paris în saloanele de dans. De aici s-a intors în Argentina cu o aura de eveniment monden. Tango-ul ramâne şi în Europa ca dans de societate şi va fi introdus mai tarziu ca stil de dans in dansul sportiv.



Din anii 80’ tango-ul renaste în opinia publică internatională prin spectacole de tango argentinian. Apare un nou stil- “tango fantasia”, stilul de scenă, de spectacol, “tango-ul de privit”.
Inima tango-ului a fost si este Buenos Aires. Majoritatea maestirilor dansatori de tango sunt argenitinieni. Tango-ul se danseaza în toată lumea , iar România nu face exceptie.

Tangouri celebre

El Choclo (1903)
Muzica: Ángel Villoldo (compozitor argentinian, 1861-1919).
Tango compus probabil în anul 1898, a fost prezentat public în 1903 în localul “El Americano” din centrul Buenos Aires-ului ca “dans creol”, spre a evita posibile conflicte, tango-ul fiind considerat în acea epocă drept un produs inferior al claselor periferice. Partitura a fost publicată în 1905. Este unul din precursorii tango-ului. Traducerea titlului: „Știuletele de porumb“. 

La Cumparsita (1916)
Muzica: Gerardo Matos Rodriguez (compozitor uruguyan, 1897-1948)
Este probabil cel mai cunoscut și cel mai des interpretat tango din lume. A fost compus în anul 1916 de către tânarul student Gerardo Matos Rodriguez ca marș pentru o grupă (numită “Murga”) care defila la carnavalul din Montevideo. Traducerea aproximativă a titlului: “Defilare de carnaval”. Ulterior, muzicantul Roberto Firpo a preluat piesa, prezentându-o cu orchestra sa ca un tango tipic (premieră la “Café la Giralda” din Montevideo).

QuickStep

Quickstep-ul este cel mai energic dans standard, cu ritmul cel mai alert. Partenerii au o postură largă, lejeră, elegantă. Stilul aparte al acestui dans este dat de elanul fulgerător si de paşii iuți. Interpretarea şi tehnica piciorului dau impresia unui zbor uşor si sprintar.
Acest dans este un amestec de alergare în viteza mare, combinat cu step-hop-uri şi kick-uri. Partenerii fac aceste mişcari sincronizat, unul langă altul. Partea de sus a corpului stă nemiscată, în eleganta pozitie clasica a dansurilor Standard, in timp ce picioarele sunt foarte active.
Figurile acestui dans necesită exercițiu si sincronizare. Dansatorii depun un efort intens în acest dans. Studiile arată că energia generată într-un minut de quickstep este comparabilă cu o alergare de 1.500 m.

Masura muzicală este de 4/4, tempoul fiind de 50 batai/minut. Se dansează, in general, pe muzica orchestrelor de jazz.

Istoria Quickstep-ului
Quickstep-ul, denumit inițial “quick time foxtrot and Charleston”, s-a dezvoltat în timpul Primului Război Mondial, in suburbiile New York-ului. A fost interpretat, la inceput, de către dansatori africani si caraibieni. Au urmat debutul în music-hall-urile americane si popularizarea în sălile de dans.
Foxtrot-ul este părintele Quickstep-ului. În anii 1920, Foxtrot-ul era cântat prea rapid, iar paşii mari ai acestuia nu puteau fi dansati la acea viteza. Totusi, cele mai multe caracteristici ale Quickstep-ului au fost împrumutate de la dansul Charleston, dezvoltat in 1925. Englezii au fost cei care au suprapus ritmul rapid al Foxtrot-ului pe figuri modificate din Charleston (renuntand la loviturile de picior). Dansul care a rezultat l-au botezat Quickstep. în anii 1928-1929 s-a nascut definitiv QuickStep-ul, caracteristice sale fiind “Chasse-urile” si pasii incrucisati (“Lock step”).
Cuplul de dansatori englezi Frank Ford si Molly Spain a prezentat pentru prima oara într-o competitie de dans, la campionatele “Star” din 1927, Quickstep-ul si Slow Foxtrot-ul.

Dansul Blues

Blues dancing este un termen modern folosit pentru a descrie o familie de dansuri istorice care s-au dezvoltat pe langa si erau dansate pe muzica blues, sau dansatorii contemporani care dansau in acea maniera.
Se spune despre dansul blues ca un gen ca impartaseste anumite criterii estetice:
• O structura corporala si o miscare atletica, caracterizata de faptul ca toata greutatea era tinuta de degetele de la picioare, genunchii erau indoiti, soldurile erau impinse inapoi, si pieptul era impins inainte.

• O perceptie / senzatie asimetrica si polifonica a corpului, caracterizata de o egalitate a partilor corpului. Nici un membru sau parte nu are precedent, dar toate lucreaza impreuna intro maniera simultana si continua. Centrul de greutate si greutatea se misca prin mai multe parti ale corpului; poli-centric.
• Miscare ritmica. Nu doar un singur ritm este folosit in / cu trup, sunt folosite ritmuri multiple. Miscari articulate in zona trunchiului (piept, cutie toracica, pelvis, posterior) identificand si accentuand diverse ritmuri.
• Improvizatii intre dansatori si propriile lor miscari. Bazate pe sectiunea ritmata a trupei.
• O miscare pe beat, dans in spatiile dinre beat-uri, impingand si tragand se creaza o senzatie de tensiune atat in corp cat si in miscarea corpului prin spatiu, in timp ce ramani calm si relaxat.

Merengue

Merengue . În  ceea ce priveşte originea Merengue-ului părerile sunt împărţite.
Merengue este dansul national al Republicii Dominicane . 
Potrivit lui lui Jean Fouchard, „Merengue” a evoluat din fuziunea muzicii sclavilor, cum ar fi Chica şi Calenda, cu Contradanse-ul.
Rafael Vidal susţine că apariţia acestui gen muzical reprezintă expresia spontană a bucuriei provocate de victoria împotriva haitienilor în bătălia de la Talanquera din 1844.
Exista doua versiuni populare ale originilor dansului national dominican, Merengue. Una dintre legende arata ca dansul provine de la sclavii de culoare care erau înlantuiti impreuna, si care, din aceasta cauza erau fortati sa-si târasca unul dintre picioare în timp ce taiau trestia de zahar pe plantatii în ritmul tobelor.

A doua legenda arata ca un mare erou a fost ranit în picior în timpul uneia dintre multele revolutii din Republica Dominicana. O adunare de conlocuitori ai acestuia l-au întâmpinat la venirea acasa cu o celebrare a victoriei si, din simpatie, fiecare, dansând, s-a simtit obligat sa schiopateze si sa târasca un picior .
Merengue a existat înca din anii timpurii ai Republicii Dominicane ( în Haiti, un dans similar este denumit Meringue). Este posibil ca dansul sa-si fi luat numele de la prajitura facuta din zahar si albus de ou, din cauza caracterului usor si spumos al dansului, sau din cauza ritmului sau scurt si precis.
Merengue original nu era dansat de cupluri individuale, ci era un dans în cerc, fiecare barbat si femeie privindu-se în fata si tinându-se de mâna la lungimea bratelor. Ei nu îsi apropiau corpurile si miscarile originale ale acestui dans erau doar scuturarea umerilor si miscarea rapida a picioarelor. Nu exista miscare evidenta soldurilor cum este astazi deoarece dansurile native africane nu îsi misca soldurile. Ideal de potrivit pentru spatiile înguste, aglomerate din cluburi, este un dans usor de învatat si esentialmente un dans distractiv.

Samba

Samba . Cand spui Samba nu poti sa nu te gandesti la Carnavalul de la Rio de Janeiro, deci Brazilia. Aici sunt originile Sambei, care de altfel este si dansul national al Braziliei. Este o combinatie de influente africane, indiene si iberice.

Prin 1830 a luat nastere un dans care combina miscari ale negrilor cu rotatii ale corpului si sway-uri din Lundu. S-au adaugat pasi de carnaval, iar in final dansatorii au ales stilul european, in care dansatorii aveau o pozitie mai apropiata.

In 1885 inalta societate din Rio adopta dansul sub numele de Zemba Queca, ulterior Mesemba. Masemba a fost combinat, la inceputul secolului XX, cu un alt dans brazilian numit Maxixe si a fost popularizat in SUA si Europa. Chiar si astazi Samba mai contine pasul numit Maxixe (un chasse si o punctare). O alta demurire pe care a purtat-o Samba a fost “Carioca”, in 1930.

Dansul devine popular in salile de dans europene abia dupa Al Doilea Razboi Mondial, prin anii 1948-1949, desi primele incercari de a adduce Samba in scolile de dans pe continent s-au facut prin anii 1923-1924. Pierre Lavelle structureaza Samba in anul 1956, o varianta din cadrul dansului sportiv. Apoi au aparut numeroase tipuri de Samba.

Baletul Clasic

Baletul clasic este o formă a dansului care se exprimă prin mișcări precise ale corpului, bazându-se în special pe arătarea unor linii estetice ale acestuia.

Introducere :
În secolul al XV-lea în Italia, dansul - mod de exprimare artistică din cele mai vechi timpuri - s-a dezvoltat încetul cu încetul într-o formă artistică scenică. Domenico din Piacenza a scris un tratat în 1400 în care descrie cca 20 de dansuri pe care le-a compus. Dar baletul în adevăratul sens al cuvântului s-a dezvoltat mai întâi în Franța, la curtea reginei Caterina de Medici, care după decesul soțului, regele Henric al II-lea, a invitat dansatori, coregrafi și compozitori italieni (țara de baștină a Caterinei) la curtea regală franceză. Cu ocazia căsătoriei contelui de Joyeuse cu Mademoiselle de Vaudemont în 1581, Caterina de Medici i-a dat violonistului italian Balthazar de Beaujoyeux mână liberă să organizeze o petrecere. Rezultatul a fost Ballet Comique de la Reine, care este considerat prima încercare de a crea un tot dramatic prin integrarea muzicii, a dansului și a unei acțiuni.

Rolul poantelor în baletul clasic :

Poantele reprezintă ”obiectul” fundamental de lucru. Baletul clasic se dansează pe vârfuri, așa că, pe lângă pregătirea adecvată, poantele sunt de nelipsit. În baletul ”Silfida”, balerina Maria Taglioni folosește pentru prima oară poantele, în secolul al XIX-lea. Studiul pe poante a fost, fără îndoială, cea mai mare inovație a baletului clasic.
Poantele nu se folosesc doar pentru anumite mișcări; ele sunt o condiție pentru a dansa baletul clasic. Pentru a sta pe vârfuri, adică pe degetele picioarele, este necesară o pereche de încălțăminte specială, adică poantele. Balerinele sunt deosebite prin dansul pe poante, care este cel mai celebru și tradițional în baletul clasic. Rolul unei balerine nu ar putea fi același fără prezența unor poante, element care le diferențiază de alte dansatoare, le conferă grație și farmec. Apariția lor pe poante, în fața publicului, le tranformă în ființe supranaturale, eterice și fantastice.
La început erau două feluri de poante :  cele profesionale și cele de studio. Cele dure și cele mai puțin dure. Poantele profesionale sunt mai dure ca cele de studio și sunt căptușite cu satin, culoarea roz fiind cea mai comună. În general, rezistența lor depinde de forța picioarelor unei balerine și de frecvența folosirii lor. Pot rezista mai multe zile sau se pot distruge într-o singură zi. Poantele de studio sunt  mai moi, potrivite pentru exercițiile punctuale, exacte și pentru picioarele mai puțin rezistente. Așa cum numele sugerează, poantele de studio sunt pentru persoanele care se află la orele de studiu. Vârful lor este de asemenea îmbrăcat într-un material roz, dar nu satin, ci un material care le face să dureze mai mult. În zilele noastre, există multe mărci de poante care acoperă toate aceste caracteristici și multe altele, în funcție de necesitățile fiecărei balerine. Forma vârfurilor poantelor se alege în funcție de greutatea pe care balerina o are, de forța și forma picioarelor sale .

Valsul Vienez

Valsul vienez. Expunerea începe cu secolul al XVI-lea, 
întrucât din acea perioadă datează primele atestări ale dansurilor precursoare, înrudite sau care au influenţat geneza Valsului Vienez, cel mai vechi dintre dansurile sportive.Originea acestui dans se pierde în negura timpului, undeva prin 1520, când a apărut, în Germania, primul strămoş al Valsului, “Dreher-ul”. Austria şi Franţa nu s-au lasat nici ele mai prejos, inventând propriile forme de proto-vals, “Weller-ul”, în 1580, şi respectiv “Nizzarda”, în 1590.

La începutul secolului al XVII-lea, în Italia şi Franţa (ţări care dictau moda în dans) existau discrepanţe majore între manierele de dans uzitate de curţile regale la baluri şi cele folosite de popor la petrecerile câmpeneşti. Cea mai importantă diferenţă era poziţia în care se dansa. La balurile nobiliare, domnul ţinea partenera în dreapta sa, deoarece, fiind dreptaci, îşi ţinea sabia în partea stângă. Mâinile, din raţiuni estetice sau de etichetă, erau poziţionate într-o manieră similară celei folosite astăzi în competiţiile de dans sportiv. De fapt, cercetătorii consideră că este primul dans care s-a dansat în poziţie închisă, element de o importanţă covârşitoare pentru devenirea ulterioară a dansului în pereche. La petrecerile populare, dansatorii adoptau un alt gen de poziţie închisă, în care barbatul ţinea fata la stânga sa, cu mâinile pe talie, iar aceasta ţinea mâna dreapta pe umărul partenerului, ridicându-şi fusta cu mâna stângă atunci când partenerul, folosindu-şi coapsa piciorului drept, o ridica în aer în timpul întoarcerii.

În 1670 este compusă prima melodie de Vals “O du lieber Augustin”, iar pe 17 noiembrie 1766, este pusă în scenă la Viena opera “Una cosa rara” pe muzică de Vals.

Dansul Flamenco

Arta flamenco îsi are radacinile în cultura spaniola, mai precis în cultura andaluza (regiunea din sudul Spaniei), dar îsi formeaza configuratia deplina multe secole mai târziu, în jurul anilor 1850, multumita lui Sliverio Franconetti, considerat de unii muzicologi drept creatorul genului Flamenco. El trece peste separatia dintre cele doua culturi opuse - populatia alba si cea neagra, nomada (araba-gitana) - creând ceea ce de atunci înainte se va chema Flamenco.

Nu putem vorbi despre provenienta numelui acestei minunate arte fara sa vorbim despre conditiile istorice în care a luat nastere flamenco, precum si despre patria sa, Andaluzia.



Andaluzia - este regiunea din sudul Spaniei, care-si ia numele de la popoarele vandale, care ajung aici începând cu sec. IV dHr . Cadice fondat în 1200 î Hr si Tarsul, port bogat în amintiri biblice, sunt locurile în care se naste poezia magica a cântecelor, ritmurilor si a dansurilor flamenco.

Popoarele Occidentului si Orientului care se aseaza în Andaluzia sau care participa cultural la aparitia acestui gen sunt: fenicienii (sec XIV î Hr), celtii (sec X î Hr), grecii (sec X î Hr), romanii (sec II î Hr), evreii (sec I d Hr), vandalii (sec IV d Hr), arabii (sec VII d Hr), gitanii (rromii din Spania - sec XIV d Hr) si latino-americanii (sec XVI). Dintre acestia, cea mai mare influenta o au arabii si gitanii.

Muzica House

Muzica house (cunoscută și ca muzică de club) este un gen al muzicii dance electronice care a luat naștere în Chicago, Illinois, Statele Unite în 1983. A fost inițial popularizată în discoteci, la mijlocul anilor '80, comunităților Afro-americane, Latino-americane și gay; mai întâi în Chicago, apoi în alte orașe precum New York, Toronto, Montreal, Londra, Detroit, San Francisco, Los Angeles și Miami. Apoi a ajuns în Europa în mare parte datorită turului de promovare din cluburile englezești. De asemenea, Anglia a jucat un rol esențial în evoluția Muzicii house peste tot în Europa.
Muzica house are puternice rădăcini soul și funk. House-ul imită în general percuțiile disco, în special prin folosirea unui bas de tobă proeminent pe fiecare beat, dar mai poate înfățișa o linie de bas proeminentă de sintetizator, tobe electronice, efecte electronice, mostre de funk și pop, și ecouri sau întârzieri intensificate de voce.

Dispariția muzicii disco :
Odată cu începutul anilor '80, muzica disco era pe moarte. În ciuda parcursului bun pe care l-a avut timp de zece ani, genul disco suferea de un blocaj al melodiilor proaste, cele mai multe fiind versiuni groaznice ale cântecelor pop.

Începuturile :
Au fost doi deejay din două cluburi din două orașe care au contribuit indiscutabil la apariția Muzicii house pe care o știm azi. Este vorba despre Frankie Knuckles din clubul Warehouse din Chicago, și Larry Levan din discoteca Paradise Garage din New York. Ambii erau adepții unor stiluri de muzică foarte diferite, dar erau foarte populari pentru același motiv pentru care au doborât barierele rasei și a sexului .

Apariția Techno-ului în Detroit :

În Detroit avea însă să se dezvolte o scenă mult mai underground. Inspirându-se din succesul house-ului din Chicago, un grup de trei prieteni de facultate experimentau muzica electronică europeană, însă cu adăugarea unui twist p-funk. Juan Atkins, Kevin Saunderson și Derrick May erau inițiatorii Stilului techno. Ei aveau să facă unele dintre cele mai comemorate și mai alese piese dance din toate timpurile. Cel mai bun exemplu ar fi melodia „Strings Of Life”” a muzicianului Derrick May. Însă Kevin Saunderson avea să fie cel care va trece către house-ul comercial cu trupa sa Inner City.
Deja în 1987 Muzica house nu mai era unică pentru cele patru orașe fondatoare. Pe parcursul celor patru ani, aceasta a devenit o scenă muzicală globală. Marea Britanie a contribuit îndeosebi la creșterea statutului Muzicii house. Lovitura în cultura de club britanică a dat-o clubul Haçienda, care a fost printre primele ce difuzau muzică house toată noaptea. Alte cluburi aveau să-l urmeze .
Chicago începea să-și piardă influența comercială din Marea Britanie. Când s-a închis WBMX, Muzica house nu mai putea fi auzită pe undele radio ale metropolei. Curând, producătorii locali au început să se îndrepte către case de discuri din afara orașului lor natal.
Până la sfârșitul lui '89, Muzica house atinsese colțurile îndepărtate ale globului. Din ce în ce mai multe label-uri, producători și cluburi de noapte erau lansate, creând o scenă mondială mai influentă ca niciodată. New York avea Strictly Rhythm, Canada avea Big Shot Records, Italia avea IRMA, iar Spania îl avea pe Raul Orellana.

Muzica Dance

Dance este un gen muzical dedicat dansului apărut în special datorită muzicii electronice.
Muzica dance este un stil al muzicii foarte accesibile publicului si transmise prin mass-media, care este ascultata in cluburi, discoteci, posturi de radio sau televiziune. Termenul "muzica dance" este folosit pentru formulele comerciale ale muzicii electronice. In orice caz, atat muzica dance cat si cea electronica sunt realizate prin tehnologie electronica, folosindu-se calculatorul sau sintetizatoare, si de prea putine ori presupune mai mult de trei instrumente fizice.
Genul dance nu trebuie confundat cu muzica dance electronica, deoarece muzica dance are un caracter comercial, este o muzica populara, se produce pe banda rulanta, se pierde foarte repede si trebuie intotdeauna reinnoita.
Genul dance nu trebuie confundat cu muzica dance electronica, deoarece muzica dance are un caracter comercial, este o muzica populara, se produce pe banda rulanta, se pierde foarte repede si trebuie intotdeauna reinnoita.
Piesele dance prind bine in orice locatie: in cafenele, in cluburile si discotecile, in baruri, in cofetarii, in autobuze, peste tot. De asemenea, stilul house este intens promovat la radio si la TV, reusind sa urce audienta prin versurile simple si liniile melodice simple (uneori puerile), care sunt retinute foarte usor, dar la fel de usor se si uita.
Muzica dance nu reprezinta o cultura, dar in timp a reusit sa devina un bun substitut al lipsurilor posturilor de televiziune sau radio, cel mai bun exemplu in acest sens fiind chiar divertismentul.

Muzica Chill-Out

Muzica chill-out este denumirea generică pentru mai multe stiluri de muzică electronică, caracterizate prin stilul lor moale cu un tempo mai lent. Numele „chill”, în jargon este un ordin pentru „relaxare”.
Chill out este un stil de muzică apărut la începutul anilor 1990, în „camerele de refacere” din cluburile de dans, permițându-le dansatorilor să se „relaxeze” după muzica cu tempo rapid din ringul principal de dans.
Genurile asociate cu chill out sunt ambiental, trip-hop, NU jazz, house ambiental, New Age și alte sub-genuri cu tempo redus. Chill out, ca gen muzical este sinonim cu „electronica lină” și „techno minimal” și este un gen de muzică liberă cu influențe din multe alte stiluri foarte diferite de muzică electronică și nu numai.

Muzica Rock

Muzica rock este un gen muzical specific celei de-a doua jumătăți a secolului XX și secolului XXI. Instrumentele muzicale de bază pentru rock sunt chitarele electrice (varianta standard cu șase corzi și chitara bas) și bateria, însă în multe subgenuri se întâlnesc și claviaturi (pian, orgă electronică, sintetizator) sau alte instrumente.
Își are rădăcinile în rock and roll-ul anilor '50. A apărut prima oară prin combinarea muzicii country cu blues. Ulterior s-au adăugat și elemente de rhythm and blues. De la început au apărut subgenuri, însă începând cu anii '70 aceste subgenuri s-au înmulțit și mai ales s-au diferențiat foarte mult. Astfel au apărut genurile punk, heavy metal, alternative rock și altele, care la rândul lor au dat naștere unor subgenuri.

Rock and roll:
Primii artiști care au abordat stilul rock and roll (sau rock 'n' roll) au fost afro-americani (Chuck Berry, Bo Diddley, Little Richard, Fats Domino). Imediat a apărut și un val de albi, care au fost acuzați că au "furat" un stil muzical al negrilor și l-au făcut "alb" (Bill Haley, Buddy Holly, Elvis Presley, Jerry Lee Lewis, Johnny Cash). Spre sfârșitul anilor '50, la concerte publicul a devenit mixt.

Invazia britanică:
Cântecele artiștilor ca Elvis Presley au ajuns peste Ocean, unde, în Marea Britanie, un nou curent a luat naștere: rock-ul britanic (british rock). Inspirat de rock and roll-ul american, rock-ul britanic avea să revoluționeze muzica, prin formații ca The Beatles, The Who, The Yardbirds, The Animals, The Kinks sau The Rolling Stones.

Hard rock și heavy metal :
La mijlocul anilor '60, tot în Marea Britanie, apare hard rock-ul, din care se va desprinde mai târziu heavy metal-ul. Acesta s-a separat mai târziu de restul rock-ului, devenind o cultură individuală. Sunt de amintit Led Zeppelin, Black Sabbath, Alice Cooper AC/DC, Whitesnake, Scorpions.

Punk rock:
Punk rock-ul apare la finele anilor șaptezeci, ca un curent împotriva comercializării genului rock, dar și ca replică față de muzica elaborată, adesea ermetică pentru publicul larg, a subgenului progresiv. Cele mai importante nume din primul val de punk sunt Sex Pistols, Ramones, The Clash și Patti Smith. În Marea Britanie, muzica punk a devenit instrument de propagandă anarhistă; chiar și astăzi, genul este asociat cu anarhismul.

Anii '90 - apariția genurilor hibride:
Începând cu anii '90, diversele genuri de rock existente au fost combinate cu alte genuri muzicale, făcându-și astfel apariția multe genuri hibride. 

Muzica Pop

Muzica pop reprezintă un gen muzical și cea mai consistentă parte componentă a muzicii corespunzătoare culturii de masă de-a lungul secolului XX, continuându-se până în prezent. În marea majoritate, structura muzicii pop este una lejeră, pe ritmuri agreabile, adeseori dansante. Subiectele predilecte pentru genul pop sunt: dragostea (împlinită sau nu), libertatea, reușita ș.a.

Istoria și evoluția conceptului 
Cuvântul „pop” este preluat din limba engleză, unde servește ca abreviere pentru adjectivul popular („celebru”, „faimos”); termenul englezesc a dat naștere mai multor concepte privitoare la cultura produsă de populația de la oraș.

Muzica Raggae

Reggae este un gen muzical dezvoltat prima dată în Jamaica spre sfârșitul anilor 1960.
Reggae este adesea asociat cu mișcarea Rastafari, o influență importantă asupra multor muzicieni reggae importanți încă de la începutul său. Tematica versurilor e foarte diversă, incluzând iubirea, credința, relațiile, sărăcia, nedreptatea și alte probleme sociale.
Se spune că Bob Marley a revendicat cuvântul "reggae" care vine de la un termen spaniol pentru "muzica regilor"
Deși puternic influențată de muzica africană, muzica caraibeană și de rhythm and blues-ul american, reggae își are rădăcinile directe în dezvoltarea ska și rocksteady în anii 1960 în Jamaica.
Instrumentele de suflat sunt folosite adesea în reggae, de multe ori la începutul melodiei sau la contra-melodie. Instrumentele tipice sunt saxofonul, trompeta și trombonul.

Subgenuri

Roots reggae
Roots reggae se referă de obicei la cel mai ușor de cunoscut tip de reggae, fiind făcut popular pe plan internațional de artiști precum Bob Marley si Peter Tosh, care au dominat inregistrăriile jamaicane din jurul anului 1972 până la inceputul aniilor 1980.

Dub
Dub este un gen de reggae iar pionierii acestui gen au fost Lee 'Scratch' Perry si King Tubby.

Rockers
Termenul de "rockers" se referă la un sunet specific al genului roots reggae, pionierat la mijlocul aniilor 1970 de catre Sly & Robbie, ajunge foarte popular la sfârșitul aniilor 70'.Rockers este descris ca fiind un stil mai mecanic si mai agresiv al stilului de muzica reggae.

Lovers Rock
Lovers Rock este un sub-gen originar din sudul Londrei la mijlocul aniilor 1970. Versurile sunt de obicei despre dragoste. Reprezentanții ai acestui stil muzical: Gregory Isaacs, Freddy McGregor, Dennis Brown, Maxi Priest si Beres Hammond.

Muzica Hip-Hop

Hip hop este atât un gen de muzică cât și o mișcare culturală ce s-a dezvoltat în comunitățile urbane începând cu anii 1970. Crearea termenului hip hop este atribuită lui Keith Cowboy, un rapper ce cânta cu Grandmaster Flash & the Furious Five. Deși Lovebug Starski, Keith Cowboy, și DJ Hollywood foloseau termenul când acest gen de muzică era cunoscut ca disco rap, se crede că Keith Cowboy a creat acest termen în timp ce râdea de un prieten care se înrolase în armată, cântând cuvintele "hip/hop/hip/hop" într-un fel în care imita cadența ritmică a soldaților ce mărșăluiesc .
De când a apărut în New York în anii 1970, hip-hop-ul a ajuns să înglobeze un întreg stil de viață care încorporează diverse elemente de etnicitate, tehnologie, artă și cultură urbană. 

Istoria muzicii hip hop:
În anii 1970, partea de percuție muzicală[prima formatie de Hip Hop(Saritura din Sold) fiind Disco Rapp], brake-beat-ul, era cea mai populară pentru dans. DJ Kool Herc și Grandmaster Flash independent unul față de celălalt au izolat și repetat aceste părți din muzică pentru petrecerile de dans ce țineau toată noaptea. Genurile preferate de muzică erau de obicei break-uri din cântece funk care de obicei aveau elemente de percuție. Rapping-ul s-a dezvoltat datorită faptului că MC-ii vorbeau în timpul muzicii pentru a-și promova DJ-ul, alte petreceri, sau despre alți MC. Această tehnică a luat amploare și s-a dezvoltat în rapping-ul care apare pe primele single-uri hip-hop, unii MC vorbind despre problemele din zona lor sau problemele ce le are întreaga comunitatea. Melle Mel, un rapper ce cânta cu The Furious Five este de obicei acceptat ca fiind primul care să se autodenumească un "MC".
Hip hop-ul ca o cultură a fost definit și mai mult în 1983, când fostul membru al bandei Black Spades, Afrika Bambaataa și Soulsonic Force au lansat piesa "Planet Rock". În loc să vorbească peste beat-uri disco, Bambaataa, fiind avantajat de avansurile tehnologice ale sintetizatorului, a creat un sunet electronic inovativ. Mulți descriu momentul întrării pe piață a acestei piese ca un alt moment important în istoria muzicii și culturii hip hop. Media a început să se concentreze asupra unuia dintre cele mai mari impacte ce le-a avut hip hop-ul în loc să se lovească sau să se împuște, unii dintre foștii membrii ai bandelor au început să se bată — în alt mod: prin breakdance, rapping, turntable mixing sau graffiti

Muzica Jazz

Jazzul este un stil de muzică apărut la începutul secolului al XX-lea în statele sudice ale Statelor Unite, având proveniența în melodiile populației de culoare, urmașă a sclavilor de origine africană. În muzica de jazz se recunosc în special influențe și tonalități de blues și ragtime, la care se adaugă și elemente ale muzicii europene. Mai târziu au fost preluate în jazz și ritmuri ale muzicii latino-americane.

Elementele caracteristice ale jazzului :
Tonalitatea în muzica de jazz, spre deosebire de muzica tradițională europeană, pune accentul în primul rând pe expresivitate, și mai puțin pe frumusețea sunetului. Sunetele instrumentelor sunt aspre, nefiltrate și eruptive, vocea omenească este plângătoare sau țipătoare și acuzatoare, exprimând brutal adevărul neprelucrat estetic, într-o frazare caracteristică.
Improvizația - este poate elementul cel mai tipic în muzica de jazz. La început jazzul se cânta fără note, interpreții improvizau pe diferite teme sau armonii, individual sau alternativ în mici formații (combos), fiecare având propriul său stil de improvizație, ușor de recunoscut. Muzica este dezvoltată și interpretată de diferite personalități, compoziția și execuția se contopesc. Improvizația este în mod normal însoțită de repetarea schemei unui acord.
Ritmul - însoțește totdeauna execuția muzicii de jazz, jazzul este o muzică "sincopată". Ritmul conferă muzicii un swing tipic, ocupă uneori primul plan, părăsindu-se tonalitatea melodiei și frazarea. La început ritmul era dat de trombon, apoi acest rol a fost preluat de instrumentele de percuție.

Istoric :
Origini
Jazzul își are originea în amestecul diverselor tradiții muzicale ale sclavilor negri proveniți din Africa. Din tradiția africană derivă stiluri de interpretare care lasă căntărețului un spațiu larg de execuție și libertate de improvizare, cu o schemă "Întrebare și răspuns" (Call-and-Response) pe un fond ritmic complex, ce duce la sincoparea melodiilor executate de diverse instrumente. 

Ultimele decenii ale secolului al XX-lea :

Apariția rock-and-roll-lui, cu mare priză la tineret, nu a lăsat indiferenți nici pe reprezentanții jazzului. Același Miles Davis, deschis la orice inovație, inaugurează o formă hibridă intitulată "jazz-rock fusion" cu albumul său Bitches Brew, în care se folosesc și instrumente electronice. Dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai stilului "fusion" sunt de menționat Herbie Hancock și Chick Corea. Apar și se impun pianiști extraordinari cum ar fi Keith Jarrett, Paul Bley, Andrew Hill sau Brad Mehldau. Diversitatea stilistică nu a scăzut, noi curente se dezvoltă, recunoscându-se și o tendință de reîntoarcere la tradițiile jazzului clasic sub forma "Neoclasicismului", cu saxofonistul David Murray și trompetistul Lester Bowie sau "Clasicismului" în jurul trompetistului Wynton Marsalis. Dimpotrivă, ceea ce s-a numit "Groove Jazz", "Acid Jazz" sau "Nu-Jazz" a îmbinat funk-ul, soul-ul sau muzicile etnice (indeosebi bossa nova, dar si hip-hop-ul) cu tehnicile si efectele electronice cele mai recente (sampling, loops, beats, remix). Reprezentativi pentru aceasta direcție, care a readus jazz-ul pe ringul de dans si în cluburi sunt: Brand New Heavies, Gilles Peterson, Ronny Jordan, Jazzanova sau Jamiriquai. Alte denumiri ale unor formule noi in jazz sunt: "World Jazz", "Acid Swing", "No Wave", "Free Funk", "Punk Jazz" sau "Jazz Rap".

Muzica Blues

Muzica blues este un gen muzical vocal și instrumental, derivat din cântecele de muncă (work songs) și gospel ale populației afro-americane. Născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, a avut o influență majoră asupra muzicii de consum, mai întâi în Statele Unite ale Americii și apoi în restul lumii, întrucât influențe ale genului au pătruns în muzica de jazz, rhythm and blues, muzica rock, country, pop și chiar și în muzica simfonică. Un muzician care este specializat pe genul blues se numește bluesman (engl. „om de blues”; pl. bluesmen).

Formă. Blues-ul tipic

Blues-ul este o formă de muzică populară, derivată din folclorul afro-americanilor. Forma cea mai răspândită e blues-ul de 12 măsuri (engl. 12 bar blues) aranjate într-o formă de tip bar (A-A-B, fiecare secțiune constă din patru măsuri), în metru de patru pătrimi. Acordurile folosite de tiparul cel mai primitiv de blues sunt cele diatonice principale: de tonică, subdominantă și dominantă (în secțiunea „B” se produce relația plagală dominantă-subdominantă, interzisă în sistemul tonal).

Istoric :
Muzica blues a anilor treizeci este definită prin sintagma „blues rural”, formă primară a folclorului afro-americanilor care a avut un rol însemnat și la nașterea genului jazz. Influențele mai apropiate de publicul larg țin însă de cealaltă latură a genului, numită „blues urban”; dezvoltarea acestei a doua expresii a muzicii de blues având loc o dată cu înflorirea metropolelor americane (Detroit, Chicago ș.a.). Blues-ul urban se folosește de tehnologiile apărute cu nu mult timp în urmă, de captare a sunetului și amplificare prin electromagnetism. În anii 1940, blues-ul importat de lumea jazz-ului cunoaște o importantă evoluție, anume apariția blues-ului minor, ale cărui acorduri de bază se formau pe baza unei game minore naturale și nu a uneia majore. Stilul Chicago blues, promovat mai ales de casa de discuri Chess Records (fondată în 1948), are ca reprezentanți pe Elmore James, Muddy Waters, T-Bone Walker etc. Acesta din urmă a fost mentorul chitaristului B.B. King, exponent al generației următoare de bluesmen; alți chitariști porniți din contextul blues vor pioniera tot acum genul muzical numit rock and roll (Bo Diddley, Chuck Berry).
Muzica de blues s-a dezvoltat de-a lungul secolului XX pe trei căi: filiera proprie (a muzicienilor care s-au păstrat în stilistica anilor '40-'50 și au importat puține elemente din alte genuri), cea a jazz-ului și cea a muzicii rock. Artificiile specifice blues-ului au sprijinit mult dezvoltarea jazz-ului la începuturile sale, oferind material valoros pentru stilurile boogie-woogie (la pian) și swing (în general). Odată cu apariția manierei de interpretare bebop, modul de blues a fost folosită tot mai rar, dar structura armonică a blues-ului a fost îmbogățită cu mult. Stilul jazz cool este primul care experimentează în mod susținut schimbări de metru sau de formă, astfel încât ansamblurile conduse de trompetistul Miles Davis propun blues în 8 sau 16 măsuri. Hard bop se sincronizează cu primii ani de succes ai muzicii rock and roll, iar în consecință modul de blues stârnește din nou interes interpreților de jazz; din acest moment, blues-ul va pendula între interesele muzicienilor de rock și ale celor de jazz, făcând carieră în rock-ul psihedelic și progresiv, jazz fusion (împletire dintre rock și jazz, anii 1970) și acid jazz.

Muzica Clasica -ROMANTISMUL- ( cca. 1827-1900 )

Romantismul . Generația romantică l-a privit pe Beethoven, ca artistul lor ideal și eroic, care a dedicat mai întâi o simfonie Consulului Bonaparte, campion al libertății, ca apoi să conteste împăratul Napoleon, retrăgându-i dedicația simfoniei Eroica. În cultura muzicii contemporane, muzicianul romantic a urmat o carieră publică, în funcție de sensibilitatea audienței provenind din clasa de mijloc, lucru mult mai frecvent decât să fie patronat de un aristocrat al curților imperiale, așa cum a fost cazul cu muzicienii și compozitorii perioadelor anterioare. Noua generație de muzicieni a creat virtuozi, care în calitatea lor de persoane publice își făceau carieră ca soliști, mergând în turnee de concerte ca de exemplu Paganini și Liszt, iar dirijorii au început să apară ca figuri importante, de ale căror abilitate de interpretare a muzicii tot mai complexe depindea în mare măsură calitatea redării.

Muzica Clasica -CLASICISMUL- ( cca. 1750-1827 )

Clasicismul . Secolul al XVIII-lea a fost o perioadă în care artiștii din diferite domenii s-au distanțat mult de stilul baroc, caracterizat prin ornamentul excesiv, adeseori greoi și adoptarea stilului simplu, lipsit de podoabe. Această tendința și-a pus amprenta în principal în arhitectură și în pictură, dar și în muzică. Clasicismul a început în Franța secolului al XVII-lea, pe timpul Regelui Soare și s-a manifestat în alte domenii precum artele plastice, arhitectura și literatura, cel din muzică luând naștere un veac mai târziu. Curentul muzical este delimitat orientativ între anul morții lui Bach si anul morții lui Ludwig van Beethoven, deși trecerea de la un curent la altul este treptată, iar limitele sunt aproximative.
Cei mai importanți reprezentanți au fost Joseph Haydn (zis și părintele simfoniei), Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven (compozitorul este considerat deseori romantic, datorită simfoniilor și sonatelor sale, însă acestea au aceeași structură specifică pieselor muzicale din această perioada, cu excepția Sonatei nr.14, numită și Sonata Lunii, a cărei primă parte este lentă); de asemenea, au mai compus și Luigi Boccherini (cel mai cunoscut pentru renumitul său menuet), Antonio Salieri (cunoscut mai bine pentru rivalitea sa cu W. A. Mozart, decât pentru muzica sa) și Leopold Mozart (tatăl compozitorului). Genurile preferate de compozitori în perioada clasicismului muzical au fost simfonia, sonata și concertul solistic (se trage din concerto grosso, gen specific barocului muzical).

Muzica Clasica -BAROCUL- ( cca. 1600-1750 )

Barocul (sau Preclasicismul) începe odată cu nașterea genului de operă și se termină odată cu moartea celei mai importante personalități muzicale al acestui curent: Johann Sebastian Bach. Prima operă a fost compusă în 1595 de Jacopo Peri și s-a numit Dafne, însă s-a pierdut în întregime până în zilele noastre. Cea mai veche creație muzicală care poate fi oficial încadrată în genul muzicii de operă a fost "L' Orfeo", compusă de Claudio Monteverdi, inspirată tot din mitul lui Orfeu precum compozițiile precedente, dar cu o orchestrație mult mai bogată și cu un mic preludiu care marchează deschiderea spectacolului. Principala tendință a perioadei a fost contopirea vocilor cu instrumentele. Muzica este bogat ormanentată și pare să curgă în flux continuu. Principalele instrumente folosite în muzica barocă au fost orga, clavecinul ("strămoșul" pianului) și viola da gamba, ca principale genuri muzicale avem fuga, concerto grosso, cantata, oratoriul și opera seria, iar ca muzică de dans întâlnim sarabandă, hornpipe, alemandă, menuet.