Istoria Dansului

"Dansul este cea mai frumoasã
artã, pentru cã el nu este
traducerea sau abstractizarea vietii;
el este viata însãsi" (Havelock Ellis)



La indienii antici dansul însemna geometria ideala a formei, îngemãnarea artelor, dar în acelasi timp dinamism. SHIVA, simbolul mitologiei hinduse, considerat sursa oricãrei activitãti era si Printul suprem al dansului. El dansa fãrã încetare, dansul lui simbolizând forta creatoare a naturii. Cele 108 stiluri inventate de SHIVA s-au transmis pânã la învãtatul
BHARATA, autorul celebrului tratat (6.000 de versuri) despre dans, poezie si teatru.

ARISTOTEL explica originea ritmului prin functiile fiziologice ale omului, referindu-se mai ales la bãtãile inimii, cel mai perfect metronom. Nevoia de a dansa este în ultimã instantã o nevoie de ritm caracteristicã omului normal si sãnãtos.

Evident, ritmul civilizatiei actuale nu mai corespunde cu cel al veacurilor trecute. Nobilul vals si distinsul tango au cãzut în desuetitudine. Explicatia o dau sociologii, medicii, în special fiziologii. Omul contemporan a devenit mai sedentar, mai inactiv. Dansurile rapide ar corespunde, deci, necesitatii fiziologice a organismului care nu se poate lipsi de miscare si efort fizic. Ele devin, asadar, un mod original de destindere dupã oboseala provocatã de inactivitatea muscularã. Cu alte cuvinte, dansul s-a transformat pe toate meridianele într-un soi de antrenament fizic. Fãcând bilantul unor cercetãri medicale complexe putem scoate în evidentã avantajele
dansului în vederea mentinerii sãnãtãtii si a vigoarei.

Miscarea în ritmul alert al muzicii fortificã muschii, îmbunãtãteste circulatia sângelui, intensificã respiratia, oferind o oxigenare pulmonarã mai bogatã, produce un "masaj" al muschilor abdominali,
contribuind la o functionare mai bunã a stomacului si intestinelor. Dansul pãstreazã supletea siluetei si provoacã un somn mai sãnãtos decât toate tranchilizantele. Si nici nu s-ar putea altfel, cãci, dupã observatiile unor fiziologi, dansul necesitã 750 de kilocalorii pe orã, cam aceeasi energie cât consuma un boxer pe ring timp de 9 - 10 reprize.

Dansul înseamna emotie, dansul înseamnã si cucerirea spatiului, curajul de a depãsi mobilitatea. MALLARME spunea: "… orice emotie ar pleca de la noi lãrgeste un spatiu ori se nãpusteste asupra noastrã si îl încorporeazã." Astfel, dansul oferã multiple satisfactii, fãrã a le uita pe cele estetice. El ne învatã sã fim armoniosi în întreg limbajul gesturilor.

Istoria Muzicii

Muzica a avut de-a lungul timpului, diverse semnificatii si roluri. Vom descoperi, in cele ce urmeaza, drumul pe care l-a parcurs muzica prin diverse epoci si traditii, intelegand astfel, mai bine puterea si rolul sau terapeutic folosite in prezent.
      
Descoperirea muzicii este atribuita, la greci lui Apollo, dar si lui Cadmus, lui Orfeu, lui Amfion; la egipteni, lui Toth sau lui Osiris; la hindusi, lui Brahma; la evrei, lui Jubal. 
        
Cu mii de ani in urma, chinezii cunosteau un sistem muzical care atinsese o adevarata culme a perfectiunii. Cronologia cea mai admisa situeaza domnia imparatului Huangdi in jurul anului 2697 i. Hr. Sub acest suveran, Lian-lie, unul dintre ministrii sai, a stabilit octava alcatuita din douasprezece semi-tonuri pe care le-a denumit cele douasprezece "liu". Aceste douasprezece "liu" au fost impartite in cele Yang si cele Yin, corespunzand celor douasprezece luni ale anului si celor douasprezece stari psihice; un "liu" Yang fiind urmat de "liu" Yin-ul sau, fiecare "liu" avand bogate semnificatii simbolice.
        
Daca, scria Granet, chinezii au ajuns sa-si fundamenteze tehnica muzicala pe un principiu aritmetic pe care, de altfel, nu au considerat necesar sa-l aplice in mod riguros, aceasta se datoreaza faptului ca descoperirea lor a fost urmarea unui joc realizat cu ajutorul unor simboluri numerice (considerate nu ca niste semen abstracte, ci ca niste embleme eficiente). Scopul acestui joc nu era formularea unei teorii exacte care sa justifice riguros o tehnica, ci sa ilustreze aceasta tehnica, punand-o in legatura cu o imagine prestigioasa a Lumii.     
        
Istoricii stiintei muzicale ne fac cunoscute importantele roluri pe care le-au avut Pitagora si Lassus. Pitagora a inventat un monocord pentru a determina matematic raporturile dintre sunete iar, Lassus, a scris pe la 540 inainte de Hristos, primele insemnari referitoare la teoria muzicii. 
        
Pitagoreicii considerau muzica tot ca pe o armonie a numerelor si a cosmosului, reductibil el insusi la niste numere sonore. Aceasta insemna sa li sa atribuie numerelor intreaga plenitudine inteligibila si sensibila a fiintei. De scoala lor se leaga conceptul de muzica a sferelor. 
       
Prin muzica, prin diversele sale valori timbrale, prin tonalitatile si ritmurile sale si prin diversele instrumente folosite, omul poate participa la plenitudinea vietii cosmice. In toate civilizatiile, actele cele mai intense ale vietii sociale sunt scandate in ritmul unor manifestatii in care muzica joaca rolul de mediator capabil sa largeasca, pana la atingerea divinului, comunicarea. Platon distingea astfel, forme muzicale adecvate diferitelor functii ale omului.

Cancan

Can-Can este un tip de dans de origine franceză care a câștigat popularitate în domeniul de cabaret la momentul de Belle Epoque .

Origini

Originile Can-Can (al cărui nume provine probabil de la o pronunție greșită a cuvântului francez "scandal") sunt destul de incerte. Destul de probabil cel mai faimos dans este derivat din cadril, inventat în 1850 de către stea dansator de "Bal Mabille.
Aceasta susține de asemenea că can-can-ul 


în cea mai mare parte a popularitatii sale este derivat din obiceiul spălătoreselor din  Montmartre pentru a arăta, în fiecare duminică, fustele lor  pe străzile din cartier.
Compozitorul Jacques Offenbach a scris celebrul Can-Can pentru operete, cel mai faimos dintre care este Galop infernal, opereta Orfeu în infern, 1858.

Stil

Principalele mișcări sunt lovitură mare sau battement, Rond de Jambe (mișcare de rotație rapidă a membrului inferior, cu genunchiul ridicat si fusta tinuta  în sus), Port d'Armes (pornirea pe un picior, în timp ce apucând celălalt picior de glezna si ținându-l aproape vertical), roata carului și mare ecart (zbor sau salt desparte).
Toate miscarile, tocmai am menționat, au fost inventate de dansator francez Louise Weber, cunoscut sub numele de Moulin Rouge, în fapt, acesta este stilul de can-can la Moulin Rouge.
Can-can-ul continuă să trateze versiuni care folosesc noi tehnologii digitale, dar păstrează structura de bază .

Salsa

Salsa reprezintă un stil de muzică și dans ce își are originile în America de Sud și Insulele Caraibe (ex. Bermuda, Bahamas, Cuba, Haiti, Republica Dominicană, Jamaica, Puerto Rico, etc), dar care s-a dezvoltat în toata lumea în diferite variante ce au dus la crearea altor stiluri asemănătoare. Este cea mai populară variație a unui dans latino și s-a dezvoltat rapid într-un fenomen international.
Tehnic, se dansează în 8 timpi, însă practic se calcă doar 6 pași, 2 fiind pauze. Se poate dansa fără partener, însă de obicei se dansează în cuplu, bărbatul fiind cel care conduce și dirijează mișcările femeii. Mișcările picioarelor (pașilor) sunt lente în comparație cu mișcările brațelor, care trimit în permaneță diferite semnale partenerei: semnal de piruetă pe stânga, pe dreapta, etc.

Istoria
Salsa este un amestec de ritmuri de origine latino si afro-caraibiana ca: danzon, mambo, rumba, guajira, charanga, cha cha cha si guaguanco. La nasterea si dezvoltarea sa se considera ca si-au adus contributia cubanezii, portoricanii si nord-americanii.



Prin anii ‘60 gloria Mambo-ului era pe sfarsite. Era vremea pentru un nou stil, care avea sa prinda contur pe la sfarsitul anilor ’60. Tinerii au “respirat” Salsa. Adevarata recunoastere pe plan international a Salsa a avut loc in 1975, cand s-a organizat Latin NY Awards. Mass media a acordat ceremoniei cea mai mare atentie acordata vreodata unui eveniment legat de muzica latino.
“New York Latin Sound”, rezultatul unei atmosfere pline de interferente culturale, s-a nascut datorita emigrantilor din America Latina, care proveneau mai ales din Cuba, Puerto Rico, Republica Dominicana, Columbia, Venezuela. Acestia l-au botezat, in cele din urma, “Salsa”.

Un designer la “Fania Allstars”, Izzy Sanabria a fost cel care a folosit cuvantul “Salsa” pentru a promova acest curent muzical, intuind potentialul mare de marketing al acestui cuvant in promovarea muzicii latino. Si-a capatat supranumele de “Mr. Salsa”.

Dansul Disco

Dansul disco este un stil de dans care depinde de muzica disco . Muzica di

sco este un gen muzical de divertisment apărut in anii 1970 in Europa și America de Nord . El provine din genul funk și cuprinde un repertoriu exclusiv destinat dansului. 
Daca sunteti familiarizați cu dansul disco , va amintiți , probabil , interpreți si trupe cum ar fi Donna Summer , Amanda Lear , Bee Gees , KC și  Sunshine Band, Chic, și The Jacksons. In timpul anilor 1970 , discotecile au fost abundente și in viata cu dansatorii disco . 
Pe muzica disco poți să dansezi in felul tău propriu in timp ce porti hainele așa zise 'disco-inspired' . Dansul disco este caracterizat prin mişcarile din şold si din pelvis , împreună cu brațele ridicate efectuate in timp pe ritmul muzicii . Dansurile disco populare includ 'touch dancing' , 'hustle' şi 'cha cha' . 


Unul dintre pionierii de dans disco a fost Tom Moulton, pe care unii cred că a  reinventat muzica disco pentru a fi potrivita  pentru coregrafie.
Istoric :
La finele anilor șaptezeci, voga disco a dat naștere unui subgen muzical – filmul disco, ale cărui scenarii sunt pretexte pentru a prezenta imaginarul discotecii (jocuri de lumini multicolore, coregrafii impresionante) și muzica ei. Cea mai reprezentativă peliculă disco a fost Febra de sâmbătă seara (en. „Saturday Night Fever”, 1977), în regia lui John Badham . 

Streetdance

Street Dance este un "termen umbrelă" (o denumire generală) ce denotă mai multe stiluri de dans, ce au evoluat în spații publice precum pe stradă, în curtea școlilor și în cluburi. De cele mai multe ori sunt improvizații, ce au un caracter social și încurajează interacțiunea cu publicul dar și cu alți dansatori. Termenul de “Street dance” este în general folosit pentru a descrie dansurile hip hop și funk ce au apărut în Statele Unite în anii '70 și care sunt într-o continuă creștere și dezvoltare în cultura hip hop de astăzi (breakdance, popping, locking, hip hop new style, house dance și electro dance). Aceste tipuri de dans sunt foarte populare în ziua de azi, atât ca exercițiu fizic, dar și ca artă și o formă de competiție practicată atât în studio-urile de dans, cât și în alte spații.

Stiluri
Cele mai cunoscute din stilurile de dans ce se practică în zilele noastre, precum breakdance, popping sau locking au început sa apara în jurul anilor 1970, hip hop new style și house dance în jurul anilor 1980 în New York și Los Angeles iar electro dance a apărut în 2000 în Franța. Deși la început fiecare stil a apărut și s-a dezvoltat separat unul de celălalt, astăzi, toate sunt asociate mișcării hip hop deoarece au în comun mai multe elemente de street dance.
Scena street dance-ului este mereu în schimbare cu noi stiluri aparând mereu, inspirate din muzica hip hop si RnB. Krumping-ul este un exemplu de stil de dans ce a abia recent, a trecut din underground în main stream. De asemenea, se obișnuiește ca mișcări caracteristice de street dance să fie îmbinate cu alte forme mai tradiționale de dans, dând astfel naștere unor stiluri precum lyrical hip hop (mișcări mai fluide și cu interpretări teatrale) și street jazz (un hibrid între hip hop modern și jazz dance). Aceste stiluri sunt în general concentrate pe coregrafii și mai puțin pe improvizație sau battle-uri și nu sunt considerate street dance pur, ci o variantă alternativă a tradiționalelor stilurilor de studio dance.
În Jamaica, muzica dancehall (o versiune modernă a reggae-ului) a dat naștere propriului stil de street dance cu aceeași denumire. Este un stil ce s-a dezvoltat mai mult în ultimii 5 ani, alături de alte stiluri noi, ce iau naștere pe străzi în fiecare zi.

Breakdance

Breakdance-ul apare ca un stil cu mult diferit de celelalte stiluri de dans existente, încât, primul lucru pe care oamenii îl întreabă este ceva de genul: "unde învață toți acești puști să danseze așa?". Pentru mulți, acest stil de dans pare venit de nicăieri. Însă, înainte de orice, breakdance-ul își are originea - în anul 1969, în James Brown și în hit-ul său, la vremea aceea, "Get on
the Good Foot" iar mai apoi, Afrika Bambaataa - ca întemeietor al unuia dintre primele echipe de breakdance, The Zulu Kings - responsabili pentru succesul stilului. La vremea când interpreta "Get on the Good Foot", James Brown făcea ceea ce într-un singur cuvânt s-ar putea intitula Energie.

Dansatorii de break se adunau în locaţii precum Harlem World, pe 116th Street în Harlem şi Battledancewise. "Good Foot"-ul, care în curând îşi va schimba denumirea în B-Boy şi la scurt timp după asta în Breakdance, era foarte diferit de ceea ce vedem în ziua de azi. Lipseau multe dintre elementele de tehnică de acum: Headspin, Backspin s. a. Era ceea ce acum numim "old style Breakdance". Consta în elemente de podea, sau Rock Floor, dar într-un fel era mai complex decât ceea ce vedem astăzi. Pot exista unele mici variaţii la Headspin și Backspin, acestea fiind totuşi minore, însă "Floor Rock"-ul câteodată implica unele mişcări de picioare extrem de complicate, fiind realizate totodată foarte rapid.


  Acest stil de dans a devenit din ce în ce mai popular în rândul tinerilor considerați outsideri, până când guvernele au permis practicarea acestuia în locuri publice, dansatorii breakdance-ului ajungând să câștige bani buni dansând la diferite evenimente, în filme, videoclipuri și chiar să joace la teatru.
În 1983-`1984 apar filmele “Wild style”, “Style wars” şi “Beat street”, breakdance-ul ajungând astfel să cunoască întreaga lume, chiar si in “Blocul Estic”, care era total închis oricărei influenţe din vest.
De-a lungul timpului, ca in majoritatea sub-categoriilor culturii hip-hop, persoanele de sex feminin au fost oarecum discriminate, cei  care cantau, dansau sau adoptau graffiti-ul ca modalitate de exprimare erau, in general, persoane de sex masculin. Treptat, numarul fetelor din cultura hip-hop a crescut, in special pe scena breakdance-ului.
In prezent sunt organizate chiar si cursuri speciale de breakdance, cursuri in cadrul carora pasionatii de breakdance reusesc sa invete miscarile sub atenta indrumare a instructorilor.
Asadar, pe langa faptul ca breakdance-ul reprezinta o adevarata forma de exprimare artistica, este pasiunea multor tineri talentati si, mai mult decat atat, acestia isi transforma pasiunea intr-un adevarat stil de viata.